formula AS – 2018 / AUTOR_CAMELIA STARCESCU
Ţinând în braţe fericireaExistă şi saşi fericiţi
“Sunt un călător dezrădăcinat din România, întors să-şi caute rădăcinile”. Trage încet dintr-o ţigară pe care şi-a răsucit-o singur şi, cu un gest larg, mă invită în “living”, curtea casei sale din satul Richiş. Se numeşte Paul Hemmerth, iar povestea sa poate constitui cu uşurinţă scenariul unui film de succes. Limba română pe care o vorbeşte e corectă şi curată, dar e ceva în tonalitatea vocii care-i trădează hoinăreala prin lume. E unul dintre saşii plecaţi din ţară în perioada comunistă şi întors în anii ’90, să caute ceva, fără să ştie ce anume. Între timp, a aflat. Iar faptul că pare a se fi regăsit pe sine i-a aşezat linişte în glas şi în gesturi.
Vândut, la 14 ani
Richiş – paşi spre viaţă “Saşii
spun că un copac bătrân nu-l mai muţi, pentru că moare. Aveam 14 ani
când, împreună cu părinţii mei, am fost vândut de sistemul comunist,
ca marea majoritate a saşilor. Am crescut în Germania, acolo am făcut
studiile, armata, dar a rămas undeva, aşa, ca o neîmplinire, partea mea
de Românie, pentru că nu apucasem s-o cunosc cum se cuvine, din nici un
punct de vedere”.
Paul s-a născut şi a locuit la Mediaş, unde a
făcut şi grădiniţa, şi şcoala, în limba germană. Româneşte vorbea doar
cu copiii de pe stradă, când încingeau câte un meci de fotbal. Licean
fiind, s-a întors în România, cu tatăl său, într-o vacanţă, la mare.
“Încă de-atunci a fost ceva ce mi s-a părut cunoscut cumva: mirosul
ţării mele, cel care avea să atingă partea românească din mine. Am
început să percep ţara cu adevărat. Aşa au început să se lege lucrurile:
la început e dorinţa, apoi vizualizarea ei, apoi cauţi căile prin
care să poţi obţine acea dorinţă”.
Şi Paul a început să caute. În
primii ani de după Revoluţie, a tot venit şi a bătut la pas satele
dimprejurul Mediaşului, interesat în special de fostele
aşezări săseşti, depopulate prin plecarea localnicilor în
Germania. Avea vreo 27 de ani când s-a decis să ceară cetăţenia
română, pe care a primit-o un an mai târziu, împărţindu-şi viaţa între
România şi Germania, fără a-i fi foarte clar unde e, pentru el, acasă.
“Ceea ce am găsit aici părea o altă lume, cu case părăsite, cu porţi
masive, pe care nu le puteai clinti din loc decât ridicate şi împinse,
dincolo de care trebuia să dai cu bâta ca să poţi răzbate prin
bălării”. Casele săseşti au temelii de piatră, au ziduri, pivniţe
uriaşe, sunt mici cetăţi, dar după plecarea saşilor, s-a pierdut mult
din aspectul lor, deoarece casele au fost vandalizate de o anume
minoritate (romă), ai cărei membri au vândut ţigle, cărămizi, au cam
distrus tot ce mai era de preţ, pentru că nu era nimic care să-i lege de
ele. Totul părea căzut din timp. Cu toate astea, dorinţa lui Paul de
a-şi cumpăra o casă în România devenise obsedantă.
Vechea casă săsească Şi,
într-o zi, a ajuns la Richiş, unul dintre satele comunei Biertan,
la doar câţiva km de Mediaş. I-a plăcut drumul până acolo şi faptul
că întreg peisajul lăsa loc de interpretare şi poezie. “Era ca pe
vremea bunicilor, dar tare frumos”, spune Paul zâmbind. S-a plimbat
singur prin sat şi a tot întrebat de-o casă de vânzare. A avut
norocul să-i iasă în cale ultimul sas din Richiş, Johann Schaas, cu
care a vorbit în limba germană, pentru că Paul nu ştie săseşte. Şi
atunci a văzut casa. L-a găsit pe cel ce-o avea în grijă, iar acesta a
venit şi i-a deschis poarta. Curtea era de-a dreptul împădurită de
buruieni. S-a aşezat pe-o piatră şi a ştiut, înainte să vadă camerele,
că aceasta e casa pe care şi-o dorea, pe care o visase. “Eu merg după
presimţire; dacă simt locul, înseamnă că e al meu. Asta am simţit. M-a
întristat însă foarte tare ceea ce aveam să descopăr ulterior. Saşii au
plecat lăsând totul în urmă: mobila, sertare întregi cu fotografii,
perdele, covoare erau neatinse după ani de zile de părăsire. Înăuntru,
totul era neschimbat”, povesteşte Paul.
După ce s-a decis să
cumpere casa, l-a sunat pe proprietar, în Germania. Când i-a transmis
salutări din Richiş, sasul a început să plângă. Locuia într-un
apartament micuţ, de bloc, unde vechile ştergare brodate luate la
plecarea din ţară le foloseau acum drept perdele. Poate că,
privindu-le, trăiau cumva iluzia unui cer mai albastru, lăsat în urmă,
la Richiş. Era toamnă când Paul a venit din nou în ţară, cu
proprietarul casei, pentru a finaliza tranzacţia. A găsit într-un sertar
un teanc de fotografii alb-negru, cu margini dantelate, ca pe vremuri.
Bucuros, i le-a arătat bătrânului sas, sugerându-i să le rânduiască
într-un tablou. Cu un gest scurt, sasul a aruncat fotografiile în sobă,
unde ardea focul. A mai spus doar că acesta e un capitol încheiat. “Am
înţeles atunci ce însemna pentru el să părăsească aşa o casă, mare,
frumoasă, trainică, ridicată şi locuită de generaţii întregi, şi să
plece într-un bloc. Trist…”.
Aventura caselor
Fostul stăpân al casei – Martin Schaas De
vreo 30 de ani, Paul colaborează cu o firmă mare de turism din
Germania. Este ghid internaţional, iar acum are deja la activ peste 2500
de ghidaje în toată lumea. Aşa i-a venit ideea de a veni mai des în
România şi de a se ocupa mai serios de casa cumpărată la Richiş. “Am
vrut să repar, să amenajez, să schimb câte ceva, să mă înrădăcinez
iarăşi aici”.
Încet, încet, lucrurile au luat amploare. A mai
cumpărat o casă, apoi şi-a dat seama că nu poate trăi singur în ele.
Erau prea mulţi bani ce trebuiau investiţi, multe reparaţii, iar el nu
putea acoperi totul. S-a gândit că o soluţie ar fi să mai primească
oaspeţi: “Sunt un tip sociabil”, spune, “şi vroiam să mă înconjur de
oameni interesanţi”. Aşa a început să amenajeze casele în stilul vechi,
săsesc, punându-le la dispoziţia celor interesaţi. Le-a propus să
participe la cheltuieli sau la lucrări, ca să poată întreţine ce e
aici, fără să distrugă misterul şi locul acesta. “Ştii? În ţările
bogate, te desparţi de vecini, stai cât de departe se poate, îţi faci un
gard şi stai singur, iar asta nu e o fericire. M-am întrebat mereu: de
ce toţi din ţările dezvoltate vin în ţările sărace? De ce nemţii, de
exemplu, sunt campioni mondiali la călătorii? Ce caută? Ei, bine, caută
locuri cum sunt la noi, căci la ei acasă totul e betonat, aceea e zona
lor de siguranţă. Caută ceea ce au stricat acasă, ce au pierdut, caută
suflet şi o comunitate, ca să nu mai fie singuri”.
Noah, paznicul şi “soneria” casei Cu
asemenea argumente, Paul i-a convins pe cei de la agenţia de turism cu
care colabora să fie reprezentantul lor pentru România, lăsându-i
libertatea de a crea singur programe atractive pentru turişti. “Mi-am
dorit să împărtăşesc cu alţii ceea ce mie mi s-a luat prin mutarea în
Germania, să descopăr, la rândul meu, România. Dar, la un moment
dat, ritmul acesta nu mi-a mai permis să mă ocup deloc de amenajarea
caselor. Şi atunci am început să organizez cursuri, ca să-i învăţ şi pe
alţii ce şi cum, să promovăm ţara, să schimbăm imaginea pe care nemţii –
şi nu numai ei! – o au despre România, una nu foarte pozitivă, din
păcate”.
Şi Paul a biruit din nou. În ultimii cinci ani, 12 dintre
cei care i-au trecut, iniţial, pragul ca oaspeţi şi-au cumpărat deja
case în sat şi locuiesc, fie şi numai peste vară, aici. Sunt de mai
multe naţionalităţi, dar şi câţiva români, din diferite colţuri ale
ţării, care au preferat să renunţe la agitaţia urbană şi au ales
liniştea Ardealului. “Sunt tot mai mulţi cei care, în vremurile astea
tulburi, nu-şi mai găsesc liniştea sufletească. Aşa zisa
socializare prin internet are şi avantaje, şi dezavantaje. Te face
«lost in space», nu ştii unde mai ai pace, în ultimul sat din lume
există internet şi aproape toţi stau pe telefon, românii, ca şi
străinii, au ajuns să caute tot mai mult locuri în care să-şi
încarce bateriile. Iar în satele româneşti asta se mai întâmplă, ele
au suflet şi farmec, găseşti peste tot poveşti şi oameni faini”. Pentru
că se vedeau rar, Paul şi-a convins mama, în vârstă de 74 de ani, să se
mute la Richiş, într-una dintre casele pe care le-a cumpărat ca să
le restaureze. Soţul ei are 84 de ani şi stau deja de patru ani aici.
Sunt bine, sănătoşi, că stau mai mult pe-afară. Din când în când, mai
dau o fugă în Austria, la schi, dar tot aici se întorc.
Casa Noah
Gazdele aşteptând oaspeţi
A
fost foarte cald, la ora prânzului, când am ajuns la Richiş. Paul m-a
invitat pe terasă, la umbră. Povestea a curs încet, uşor legănat, în
ritmul balansoarelor pe care ne aşezaserăm. Dintr-odată, a început să
plouă şi odată cu ploaia discuţiei noastre i s-a alăturat şi Catrinel,
soţia cea tânără şi frumoasă a lui Paul. E constănţeancă, rătăcită,
pe perioada studiilor, la Bucureşti, unde a absolvit Facultatea de
Comunicare şi Relaţii Publice. Apoi, într-o zi l-a cunoscut pe Paul, a
fascinat-o povestea lui şi în 2012, a ajuns pentru prima dată la
Richiş, uimită să descopere ce lume plină de poveşti există în ţara
noastră şi câte zone extraordinare de explorat. Şi i-a devenit
parteneră entuziastă lui Paul, atât în viaţă, cât şi în proiectele lui
turistice. Ce-a urmat n-a fost simplu, dar a fost nou, frumos şi
pasionant, iar primul pas a fost să implice şi comunitatea locală în
proiectul lor. Încet-încet, au identificat ce ştie să facă fiecare
localnic, găsind oportunităţi ca să beneficieze şi ei de nişte bani
de pe urma prezenţei turiştilor la Richiş. “Oamenii din sat se bucură
că pot să împartă cu alţii din ce ştiu ei să facă; avem câteva familii
care gătesc, nu am intervenit cu nimic, nu le-am zis ce să facă, cum
să facă, nu… Cum sunteţi voi, cum simţiţi voi, aşa faceţi, apoi
vedem ce se întâmplă. Unora le place, altora nu, unii se simt ciudat,
alţii deranjaţi, dar lasă-i să-şi trăiască propria experienţă.
Oamenii caută să se simtă bine, vor să se simtă ca acasă, doar că
într-un alt loc. Ne ajută foarte mult aspectul satului, ceea ce au
reuşit să facă saşii acum sute de ani şi s-a păstrat. Mulţi se miră, dar
nu e cazul, pentru că lucrul bine făcut le-a fost saşilor reper de
viaţă, tiparul unei civilizaţii săteşti care i-a influenţat şi pe
românii din Transilvania”, spune Catrinel.
Mai “fain” ca în Toscana
Paul şi Catrinel, zâmbete la fereastră Speriat
de tunete şi de răpăitul ploii, câinele Noah dă să se adăpostească în
casă. Paul îl strigă scurt, iar Noah vine şi ni se aşează cuminte la
picioare. Din când în când, ridică ochii şi ne priveşte cu interes, ca
şi când ar înţelege exact despre ce anume e vorba.
Catrinel şi Paul
au făcut, separat şi împreună, o mulţime de filme documentare, prin care
au încercat să promoveze o altă imagine a ţării noastre în lume. “Anul
trecut, eu am fost producător local pentru două filme cu Casa Regală a
României. M-aş fi dus să le fac fără niciun ban, pentru că simt că e o
şansă de a ne promova ţara. Vin străini la noi şi ne spun că e mai fain
ca în Toscana. Mi se umple inima! Şi acolo e fain şi mulţi or să spună
că aici nu-s servicii ca în Toscana. Nici n-o să fie, pentru că şi noi
suntem altfel. Dacă cei ce vin sunt mulţumiţi şi bucuroşi, e bine. Dar
am observat că tuturor le place să vină într-un loc autentic, care să
spună ceva despre rădăcini”.
Catrinel şi Paul. Doi oameni liniştiţi
şi frumoşi, fugiţi de tumultul cotidian al vieţii citadine, care au ales
să se implice, în felul lor, în promovarea imaginii României în lume.
La Richiş, ca şi aiurea, în alte sate româneşti, timpul se odihneşte şi
el, umblând desculţ, prin iarbă. Pe stradă, oamenii mă salută, ca şi
când ne-am cunoaşte de-o viaţă. Se bucură să mă vadă, la fel cum mă
bucur şi eu.
Foto: Arhiva personală Casa Noah (5)
Leave a Comment